Aşa cum avem „Neamul Şoimăreştilor”, poate că n-ar fi rău să avem şi „Neamul Iordăneştilor”. Un roman de familie, nu atât de ramificat şi complex precum „Casa Buddenbrook”, dar cu mici subtilităţi genealogice. Un roman capabil să dea un soi de reţetă a succesului, în care să se amestece inspiraţia, competenţa, bafta chioară şi superstiţia iconiţelor ţinute te miri pe unde şi scoase la raport şi la pupat în momentele de cumpănă. Încă nu e clar cine ar putea scrie o asemenea „Cronică de familie” (să ne ierte Petru Dumitriu), dar nevoia de a avea cartea pe raft există. La fel, există nevoia de-a implica şi pe altcineva din neamul Iordăneştilor pentru viitoarele trageri la sorţi din preliminariile europene. Se poate vorbi deja despre o ştafetă de familie, iar asta cheamă la rampă un vlăstar mai tânăr pentru viitoarea campanie europeană.
Să derulăm înapoi. În 2016 România se califică la turneul final din Franţa cu Anghel Iordănescu selecţioner. După decenii în care ţara este la răscruce, naţionala ei de fotbal ajunge la răscruciuliţă, prin grija unui credincios cu un grad de pioşenie nemaiîntâlnit la noi în bătătură. Iordănescu senior participă la tragerea la sorţi a grupelor şi se întoarce acasă cu un loz dolofan, pe care scrie „calificare”. Grupa României e de o urâţenie agonizantă: Grecia, România, Ungaria, Irlanda de Nord, Finlanda şi Insulele Feroe. E greu de dibuit ceva mai inestetic decât acest sextet. Capul de serie Grecia, în plin naufragiu sub comanda lui Claudio Ranieri, pierde de două ori cu Feroe, România e iertată de un penalti cu eliminare în meciul de acasă cu Finlanda, la 0-1, egalează chinuit, în minutul 91, şi smulge calificarea de pe locul doi, în urma Irlandei de Nord, câştigătoarea de grupă venită din urna a patra valorică. Toată lumea e de acord că Iordănescu însuşi n-ar fi avut cum să-şi aleagă o grupă mai uşoară şi cu şanse mai mari. Toată lumea, minus selecţionerul, care îşi rosteşte litania sinonimică fără să se tulbure: „A fost un joc greu, dificil, am întâlnit un adversar solid, puternic”.
Ajuns la rândul lui selecţioner, Edward Iordănescu se întoarce de la tragerea la sorţi pentru Euro 2024 tot cu un loz câştigător: Elveţia, Israel, România, Kosovo, Bielorusia (nu Belarus) şi Andorra. Grupa fiului e, mulţumesc pentru interes, la fel de neinteresantă estetic ca aceea a tatălui. În ea se oglindeşte fidel urâţenia grupei din 2016, când golul lui Hoban cu Finlanda a salvat naţionala de oprobriu şi ridicol. Balaurul grupei este Elveţia, cu care am făcut egal în Franţa, la turneul final din 2016. În alte grupe ţopăie vesel ba Anglia şi Italia, ba Franţa şi Olanda. Am scăpat de ele. Am scăpat şi de Spania sau Croaţia, de Portugalia sau Belgia, de Polonia sau Danemarca. Sorţii ne-au scos în cale unul dintre cei doi capi de serie accesibili, să nu fim ipocriţi. Dacă ne-am fi putut alege singuri adversarul, am fi ezitat între Elveţia şi Ungaria, cu un mic frison în dreptul ultimei. Nu din cauza steagului revizionist, ci din cauza rezultatelor din Liga Naţiunilor, mai cu seamă prin raportare la eşecul României în aceeaşi competiţie.
În condiţiile unei asemenea grupe, suntem invitaţi la prudenţă înaintea meciului cu Andorra. Râul, ramul, başca stratul de ozon joacă, vezi Doamne, în favoarea andorrezilor. Unde mai pui că, deşi sunt lemn la fotbal, sunt neam de piatră în rest, mai dihai decât oltenii lui Tudor „Muică” Gheorghe. Prin urmare, se recomandă circumspecţie şi vigilenţă maximă. Iar asta n-o aflăm din gura vreunui jurat de la „Masterchef”, ci de la câţiva oameni care trăiesc din şi cu fotbal: antrenori, preşedinţi, metodişti etc. Unul dintre argumente – un clişeu cu o duritate aproape bazaltică – este acela că „Nu mai există echipe mici”. Precedentele preliminarii de Euro şi de Cupă Mondială debordează de scoruri de 7-1, 6-0, 8-0 şi aşa mai departe, semn că echipele mici există şi fără binecuvântare din România. Sigur că niciun adversar nu trebuie desconsiderat şi că fiecare meci trebuie tratat serios şi responsabil. Însă de aici până la a invoca, fie şi aluziv, teama e cale lungă. Nu cere nimeni scor cu Andorra, ca pe vremuri. Avem, în schimb, tot dreptul să cerem o victorie fără migrene, care să anunţe o alta marţi seară. Nu poţi începe mai bine preliminariile decât cu o dublă în faţa codaşelor valoric.
Şi fiindcă tot bate lumea câmpii despre inexistenţa echipelor mici, poate că nu e rău să recurgem un pic la amintiri. Nu la ale noastre, chibiţi şi diletanţi cum ne aflăm, ci la ale fotbaliştilor din alte vremuri. Am fost în studioul de la Digi Sport Special când Ilie Dumitrescu a povestit despre urzeala colegilor lui din timpul unui meci din categoria „le dăm şapte sau mai multe”. Fără să ştie selecţionerul, fotbaliştii complotau pe teren în aşa fel încât să marcheze şi Selymes. „Să dea şi bietul Selim, că n-are niciun gol”. Asta era grija lor pe atunci, nu ridicarea de baricade în calea furtunilor cu jambiere din Feroe sau San Marino. Da, acum lucrurile arată cu totul altfel. Da, Kosovo pare un adversar complicat, iar Israelul la fel. Numai că, în numele norocului ereditar şi nu numai al lui, filiera Iordănescu poate produce o nouă calificare. Cu toate precauţiile şi avertismentele, tragerea la sorţi ne-a fost convenabilă. Să nu ne ferim de adevărurile evidente.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER